Expeditia CAI 2015 in Bolivia

Topio under the big serrac at 5700Acum trei veri, dand curs invitatiei proaspat creatului Club Alpin Kosovo am participat la o minunata tura promotionala a Alpilor Dinarici unind frontierele kosovare, albaneze si montenegrine. Printre participanti era si Enzo cu care, descoperind ca diferenta de varsta intre noi era de…2 zile (el, juniorul!) si ca avem multe interese comune, s-a legat o prietenie materializata in ture de schi alpinism si escalada in Italia, Austria si Norvegia. In decembrie Enzo m-a propus conducerii GAISA ca potential membru. GAISA (Gruppo Academico Italiano Sci Alpinismo) este grupul Clubului Alpin Italian care

reuneste in prezent 61 de membri cu o elevata activitate de schi alpinism. Discutarea si aprobarea propunerii a durat 2 luni si s-a desfasurat in paralel cu pregatirea expeditiei Bolivia 2015 care-si propunea premiera (ratata anul trecut) pe schiuri a lui Nevado Chearoco (6127 m) in Cordiliera Real la care, odata acceptat in grup, am fost invitat sa particip. Atat primirea in GAISA cat si invitatia la expeditie m-au cam luat de pe picioare. La urma urmei nu ma consider un schior de elita, iar experienta mea la altitudine se rezuma la atingerea 5800 m odata acum vreo 15 ani.
Up on Huayna Potosi 1……….regimul de antrenament de mentinere impus cu peste un an in urma l-am amplificat din decembrie trecut: minimum 120 km saptamanal cu 1500 – 2000 m diferenta de nivel calarind bicicleta pe colinele torinese, din Alba sau Asti, 2 saptamani de schi de tura in Tirolul austriac in ianuarie , din nou saptamani de bicicleta, apoi la sfarsitul lui februarie 10 zile in Abruzzi, din nou pe schiuri. Am reusit sa adun mandra suma de 25,000-30,000 m diferenta de nivel, iar ca bonus final o hernie inghinala si recomandarea medicilor de-a ma opera cat mai curand.
La-ntalnirea dinainte plecarii, Camillo – seful expeditiei mi-a marturisit ca el adunase din decembrie incoace 75,000 m de urcare. Uitandu-ma la el si ceilalti adunati in sediul CAI Como impanzit de poze cu legende (ex. Molteni si Valsecchi care au facut cu Cassin premiera peretelui NW din Piz Badile), m-am trezit intr-o stare de transa-panica. Ce caut si cum am ajuns aici? M-a supraevaluat soarta? Ma subevaluez eu? Este vorba de vreo confuzie majora? Sa stau, sa fug? Nevado Chearoco. Informatiile sumare il descriu ca pe un munte escaladat rar, cu acces lung si dificil, cu pericolele iminente unui 6-miar – seracuri, crevase, topografie in permanenta schimbare, ferestre de timp bun scurte si capricioase.
Echipa in ordinea varstei:

Dinner timeCamillo, 69 ani, zeci de expeditii in Pakistan, Pamir, Nepal, palmares de invidiat in Alpi, mare nume in lumea alpina italiana; s-a oprit in 2014 la 120 m sub varful lui Chearoco din cauza timpului nefavorabil.
Eu, 65 + ani, n-am facut mare lucru peste nivelul unui muntoman amator.
Enzo, cu 2 zile mai tanar ca mine. Instructor national de schi alpinism, schior perfect, ture mai mult sau mai putin alpine in toate masivele lumii. S-a oprit anul trecut la 200 m sub varful lui Chearoco.
Guido, 64 ani, fizioterapeut de talie mondiala, umblator pe muntii lumii de-o viata, cunoaste Bolivia si Cordiliera Real din peste 10 sezoane petrecute acolo ca voluntar umanitar si alpinist.
Edoardo (Dado), 63 ani, fost presedinte a sectiei CAI Valdossola, alpinist si schior bun, fara experienta de
altitudine, insa cu vasta experienta alpina.
Padre Topio (Antonio Zavatarelli), 50 ani, originar din Menaggio pe malul lacului Como, alpinist de mare clasa (a facut traseul Cassin din Piz Badile la 16 ani!). A devenit preot misionar dupa ce acum 20 de ani si-a pierdut coechipierul intr-un accident de escalada. Un om cu o forta fizica si mentala rara, dublate de un caracter cum nu mi-a mai fost dat sa-ntalnesc. Ii datorez mult.
Cu exceptia mea si a lui Dado, ceilalti au facut parte din expeditia Bolivia 2014 alaturi de Franco care si-a pierdut viata cu 3 zile-naintea plecarii noastre salvand in Alpi o schioare care alunecase-ntr-un canal si se apropia de un salt de 250 m. A alunecat el in schimb…
Pe 19 martie Enzo cu mine decolam de la Torino, ceilalti de la Milano, echipa unindu-se la Madrid. Urmeaza 12 ore de zbor la Lima-n Peru si inca 2 la La Paz unde la 3 noaptea ne asteapta Padre Topio care, transformand SUV-ul Toyota intr-o forma….diforma, intr-o ora ne depune-mpreuna cu maldarul de bagaje, , la parohia misionara din Peñas, sub Cordiliera Real, la cca. 80 km nord de La Paz. Dupa o cina/mic dejun care cu greu ne aluneca pe gatlejuri, cadem lati. Va fi o noapte prelungita pana dupa masa cand cu greu urcam ca prim contact cu altitudinea cei 150 m ai dealului din spatele parohiei transformat de Padre Topio in Via Crucis.

Men and mountainAm uitat sa mentionez ca aterizarea la La Paz are loc la 4000 m (avionul este dotat cu cauciucuri speciale care sa reziste contactului la viteza de 280 km/h), iar iesirea din aparat (presurizat la 2500 m) a unuia neaclimatizat este similara cu-n ciocan luat in frunte. Iesind pe usa avionului imi aduc instantaneu aminte de cele 2 urcari facute din Cervinia la Plateau Rosa cu o zi-naintea plecarii si ma bucur si zambesc in sinea mea ca nu-s printre cei care se trag in susul balustradei pasarelei ce leaga avionul de aerogara.
Sambata, 21 martie Ne-mpartim in 2 grupe pentru a-ncepe aclimatizarea. Suntem in altopianul bolivian la 4000 m si important este ca pentru 3-4 zile sa ne acomodam cu aceasta altitudine inainte de a urca mai sus: cei “vechi” hotarasc sa ramana in zona Peñas si sa faca ture in zona lacului Titicaca; Dado si cu mine (insotiti de Mina – sotia lui Dado) mergem cu Guido inspre sud, dam tarcoale vulcanului Sajama in zona Patacamaya, trecem apoi prin Oruro (cumparam si umplem SUV-ul cu saci de orez, pasta si zahar pe care le vom distribui ca ajutoare) si dormim la parohia misionara din Bolivar; apoi, ziua urmatoare ne-ndreptam spre Coyuma unde Guido vrea sa verifice starea unor case construite de voluntari italieni (majoritatea membri CAI) in beneficiul localnicilor saraci lipiti pamantului in 2 catune situate la 4200-4300 m altitudine).

Huayna PotosiPe ultimii 12 km strada este….albia raului Coyuma. Traiasca Toyota! Pregatim cina pe care-o vom oferi localnicilor, mi revenindu-mi onoarea de-a curata cartofii – cartofi reali, din pamantul lor stramosesc de origine precolumbiana, fara modificari si-mbunatatiri genetice si ca urmare cu forma fetzei lui…Quasimodo.
Am spalat la ei cu peria de sarma pana mi s-au incretit mainile…. Insa paleta de culori, textura si gustul cartofilor bolivieni sunt fara egal. Ziua urmatoare, ca parte din programul de aclimatizare, urcam munticelul care se-nalta deasupra catulnului – Tanga-Tanga (4900 m), suntem mai sus ca Mont Blanc-ul si ma-ntreb ce se-ntampla?! Am urcat cu 300 m/ora fara dureri de cap, greata sau alte simptome de neaclimatizare (o fi de vina antrenamentul intens din ultimele 2 saptamani inaintea plecarii?). Dupa masa ne-ntoarcem la Oruro unde ramanem peste noapte si facem primul dush de la plecarea de-acasa. Nu dau detalii. Trecand prin La Paz intorcandu-ne la Peñas, pentru o ora am semnal GSM si reusesc sa obtin de la Mihnea previziunile meteo care-e sumbre. Este marti, 24 martie si de joi pana sambata va ninge in zona Chearoco. Insa-ntr-o echipa de capete carunte si atotcunoscatoare, cine-si pune mintea sa asculte ce prezic eu in baza unui telefon? Organizam toata dupa amiaza echipamentul, Padre Topio a angajat portatorii si a 2-a zi in zori incepe apropierea de Chearoco: 35 km cu Toyota, incarcarea celor 8 cai/magari cu echipamentul expeditiei, marsul de 18 km pana la tabara de baza. Ati mai umblat prin mlastina la 4300 m? Eu nu, pana-n acea minunata zi cand, la tabara de baza (4500 m) sunt cu picioarele cretze de apa fleoscaindu-mi papucii cu captuseala GoreTex.

Chearoco - just finished installing advanced camp Instalam corturile, constatam ca nervurile cortului sala de mese lipsesc (merge si cinatu-n aer liber), ne culcam fara mare ceremonial pentru ca la 3 dimineata Guido sa ma trezeasca ca n-are aer. Lovind din eroare panza cortului, aceasta-mi raspunde cu un VUUUUP surd de zapada care aluneca si un curent de aer proaspat invadeaza cortul: ajunsesera primii 20 din cei 40 cm de zapada prezisi de Mihnea pentru joi. Optimnistii, care-si lasasera seara acareturi pe-afara, dimineata fac eforturi sa-si gaseasca avutiile sub masa alba grea si uda. Continua sa ninga in timpul zilei. Vom fi blocati pentru inca 24 de ore.
Vineri, 27 martie vin portatorii, demontam tabara de baza si pe morena pe care se scurge zapada topita urcam la locul taberei avansate la 5050 m. Am de ales intre incaltarile usoare si ude sau bocancii de schi. Le aleg pe primele, macar ca n-o sa-mi transpire picioarele. Ajunsi la locul de tabara, muntele ne lasa 10 minute sa ne tragem sufletul dupa care se porneste un viscol stufos care se opreste-n mod miraculos dupa ce-am batut platformele si-am instalat corturile (a caror interior imbibat cu apa-n timpul montajului l-am uscat cu hainele de schimb). Arles, bucatarul, ne rasfata c-o supa extraordinara (nu exista supa mai buna ca supa preparata la altitudine din orice, in oala de aluminiu indoita si afumata, pe arzator de gaz a carui furtun rasufla si, din cand in cand, ia foc). Pana la cina despachetam si pergatim fanioanele de marcaj si echipamentul personal. Maine, sambata, vom face prima recunoastere cat mai sus posibil, duminica va fi zi de odihna iar luni vom incerca varful.

Up on Huayna Potosi 3. illimani in the backSambata, 28 martie, impartiti in trei echipe urcam legati in corzi partea joasa a ghetarului, marcand drumul printre crevase cu fanioane. Timpul este splendid, voia buna este generala. La cota 5500 ne dezlegam fiecare urcand in ritmul propriu. Enzo cu Dado mai fac cativa pasi si raman la soare, Guido cu mine urcam pana la 5700 m, Camillo cu Topio, pana spre 5850 si gasesc trecerea spre platoul superior al muntelui de unde o creasta ascutita duce pana sub piramida somitala. Coboram schiind in zapada afanata, facand serpuiri stranse, fiecare taindu-si urma sa – 6 copii mari fericiti. La cina Camillo decide renuntarea la ziua de odihna in favoarea atacului final pentru a 2-a zi. Recunosc ulterior ca experienta de-o viata (al 6-lea simt?) la facut sa ia o decizie corecta.
Duminica, 29 martie la 5 dimineata suntem deja pe schiuri, mijeste de ziua si urcarea pe urmele din ziua precedenta se face relaxat chiar daca din nou suntem legati in 3 echipe. La cota 5500 Camillo-Topio au deja jumate de ora avans asupra noastra. Dupa inca 100 de metri, se rup Guido si Enzo de mine si Dado. Dado se misca din ce in ce mai incet iar l 750 m imi cere sa-l las sa se odihneasca. Se asaza pe zapada si adoarme aproape instantaneu. Il trezesc peste
Huayna Potosi - short restcateva minute si ma-ntreaba unde-i lacul?! Care lac? “Lago di Como!” Dadooo, suntem pe Chearoco! Imi marturisteste ca are mari dureri de cap, greata, frisoane si ameteli. Isi pune vesta anti-vant de-a-ndoaselea. Intr-un fiinal imi spune ca pentru el acesta a fost Chearoco, ca mai sus, dorinta ar dori dar corpul ba. Dau jos de pe schiuri pieile de foca, ne prindem schiurile si-ncepem coborarea asigurandu-l in coarda. La primul viraj sar toate de pe Dado: a uitat sa-si stranga bocancii iar coordonarea sa motrica este jalnica. Ii inchid bocancii, isi prinde din nou schiurile si-ncepem o coborare inceata, viraj dupa viraj. La cota 5500 isi revine cat de cat, are in continuare dureri de cap si ameteli insa continuam pana la tabara fara incidente. Deabia acolo realizez dimensiunea situatiei: am pierdut varful!
Up on Huayna Potosi 2Eram la mai putin de 400 m sub varf, in conditie perfecta, nu bausem nici un sfert din cei doi litri de apa.
Primii, Camillo si Topio erau la mai putin de-o ora-naintea noastra. Incerc o senzatie de disperare amestecata cu confuzie, senzatie de “nu poate fi adevarat” creata de incompatibilitatea dintre realitatea schimbata in mod neasteptat si inertia creierului care, datorita numeroaselor repetari mentale ale ascensiunii in timpul pregatirilor, era deja cu actiunea finalizata, cu bucuria de-a fi facut varful deja imprimata in fiecare celula din corp. Nu pot descrie intensitatea trairii si nu cred c-o voi uita vreodata.
Oricate succese asi avea, acestea nu vor putea inlocui escul de pe Chearoco. N-am fost niciodata motivat de succes, am avut insa toata viata oroare de esec; pe cele pe care le-am avut, din fericire, putine, le port in suflet ca pe-o imensa greutate.

Huayna Potosi - 6088 m - made it 1La ora 12 ultimul ajunge pe varf. Ii urmarim din tabara avansata prin binoclu pe cei 4 cum se apropie de varf, cum ating varful, cum se grupeaza pentru poze, cum coboara. Am coborat cu Dado-nainte de 10. Dacar fi fost sa urc doar 100 de metri pe ora, in 4 labe, la ora 2 asi fi fost pe varf. Ma bucur pentru ei, ma bucur pentru expeditie, insa bucuria aceasta nu-mi poate nici inlocui, nici estompa dezamagirea si confuzia. Ce sa fac, ce pot face?
La ora 3 sunt toti in tabara. Patru copii maturi, storsi si arsi, urland de fericire, depanand amintirea pasajelor dificile… de noi isi aduc aminte doar cand se potolesc.
La cina declar ca nu vreau sa renunt la varf. Fie luni, fie marti voi incerca. Cu Dado? Nu, Dado nu mai vrea, insa-n mod normal pot sa-l fac solo – sunt inca mult prea excitat ca ratiunea sa primeze. Practic, nu ma poate opri nimeni, teoretic insa, fac parte dintr-o expeditie oficiala CAI. Padre Topio salveaza situatia: imi propune in schimbul renuntarii la Chearoco, Huayna Potosi (6088 m), varf deja facut pe schiuri de el. Are un acces rapid iar tehnic este la fel de dificil ca Chearoco. Admite a priori ca nu este un troc perfect, insa spera ca ma va consola. Inainte sa mergem la culcare accept. Sunt coplesit de spiritul de camaraderie a lui Topio si-mi revine cat de cat buna dispozitie si optimismul. Ma amuza o idee: voi face o premiera – i-o voi spune pe varf (nu “daca” ajungem pe varf ci “pe varf”!!! Sunt sigur de varf.). A 2-a zi, luni, 30 martie ninge. Se vandrepta timpul la amiaza cand strangem tabara si-ncepem coborarea – un mars infernal de 10 ore, intai pe morena inzapezita si abrupta, apoi uda si alunecoasa, apoi mlastinile, apoi urcari si coborari nesfarsite prin grohotis alternand cu tufe de iarba inalte peste genunchi si sub care nu vezi pe ce calci (nici nu mai conteaza), apoi urcarea in shaua unde-si are casa Pablo – portatorul nostru sef si coborarea de 10 km pan-la capatul drumului unde ne asteapta Carla cu Toyota parohiei. Cadem daramati in paturi. A doua zi este zi de odihna, se celebreaza victoria. N-am pic de invidie pentru colegi, ma bucur mult pentru ei, stiu cat si-au dorit-o, au venit a 2-a oara dupa ce prima tentativa s-a soldat cu retragerea la mai putin de-o jumate de ora sub varf. Insa eu am in gura gustul amar al nerealizarii personale si-n suflet presiunea noului obiectiv care nu poate fi ratat.

Up on Huayna Potosi 3. illimani in the backMiercuri, 1 aprilie plec cu Topio cu jeep-ul via La Paz spre refugiul de la Lago de Zongo / Col de Zongo situat la 4733 m. Inainte de plecare, Enzo, “fratele meu mai mic” m-a alimentat cu sfaturi (“Nu uita, conteaza doar varful, impune-ti un ritm lent!”), bare energizante si…cateva cuburi de parmiggiano; Camillo, Guido, Dado si Mina m-au strans cu caldura-n brate urandu-mi noroc. Caldura si amicitia solidara, micile gesturi pline de grije si atentie cat si dorinta lor ca eu sa nu ratez Huayna m-au coplesit. Rar mi-a fost dat sa ma bucur de atata grije si atentie din partea grupului, de dorinta lor de succes suprapusa dorintei mele. Dupa fabuloasa supa de la refugiu urcam in 2 ore la Campo Alta Roca (5170 m) – un bivuac care, datorita starii de spirit si excitarii mi s-a parut minunat. Ne culcam la 7 si ne sculam la 4. Am dormit neintors si fara ceasul lui Topio asi mai fi dormit. Este clar ca sunt perfect aclimatizat. La 4 jumate suntem afara, este bezna ocna si frig.
Fresh snow on Nevado ChearocoBate un vant taios si rece. Sunt morocanos (functionez bine doar pe lumina), primii pasi sunt greoi si fara chef, imi trec prin cap valuri de ganduri negre pe care le alung repetandu-mi cuvintele lui Enzo “conteaza doar varful!” Alpinismul este cel mai pur mod de autocunoastere, autocontrol, autodepasire, educare a spiritului si dominare a corpului. Daca devine competitie cu altii, isi dilueaza valoarea. Topio este in fata, impune un ritm lent, il rog insa sa mearga-n ritmul sau ca sa nu ma simt obligat sa-l urmez. Urcam nelegati, pe urme proaspete de bocanci cu coltari. Dupa jumate de ora atingem limba principala a ghetarului, se vad urmele unui japonez care-a dormit cu noi in bivuac si-a plecat cu ghidul la 1:00 noaptea (“Ce vreti sa faceti cu schiurile?”). Urmele lor ne ajuta sa gasim o traversare lunga si periculoasa deasupra unor seracuri si pante de gheatza verde. Avem montate pe schiuri cutzitele, nu sunt permise erori. Prinzand inaltime incepe sa se vada in departare La Pazul. O mare de lumini distribuite cacofonic; ba nu, sunt de fapt doua mari – a 2-a fiind reflexia pe nori a primei! Este feeric! M-asi opri sa privesc in liniste insa frigul este intens (desi am pe mine un windstopper si pufoaica mare) si-n plus nu vreau sa-mi ies din ritm.Chearoco - Descent on preparation day Il ajung pe Topio sub un serac pe care-l vom urca cu schiurile-n spate si la piolet – 20 de metri de 70 de grade. Mijeste de ziua si intuiesc coborarea 10 – 15 metri mai la dreapta, prefer insa sa las analizarea ei pe mai tarziu. Se va adeveri apoi a fi cel mai frumos si excitant pasaj facut de mine pe schiuri. Ajungem pe ghetzarul superior, unde ne prinde din urma rasaritul soarelui. Fiecare-n ritmul sau. Nu ma las tentat de ritmul mult mai alert a lui Padre. Face Huayna Potosi a 8-a oara, a 3-a oara pe schiuri. Vorbele lui Enzo se suprapun peste gandul meu: conteaza doar varful! Castig nivel cu in jur de 180 m/ora. Rar am dorit cu atat intensitate un varf. Huanyna Potosi - Less than 2 hrs to the topNe oprim sa bem. Mi-am impus sa beau jumate de litru de apa cu saruri pentru fiecare 250 m diferenta de nivel. Azi vor fi 1000 m = 2 litri. Deshidratarea prin respiratie la altitudine este mare, neinlocuirea lichidelor duce la scaderea tensiunii, cresterea ritmului cardiac si implicit scaderea majora a randamentului. In mers am 120 – 124 batai cardiace/minut care dupa un minut de pauza scad la 80. Sunt complet intors pe dos. De 15 ani nam avut puls asa mic in efort in Alpi la altitudini cu 2000 m mai joase. La 9.30 suntem sub piramida somitala. Mai sunt 200 m. In conditii optime se urca cu schiurile, iar coborarea trebuie sa fie un vis: o panta de 45 – 48 de grade, neteda ca-n palma. Azi are pe ea 20 cm de zapada proaspata grea fara priza cu stratul de dedesubt, inghetzat si dur; deci risc de avalansa. Fara schiuri intram pe urmele japonezului. Cresc un pic ritmul si fac ultimii 200 m in 50 de minute. Vreau sa vad cat pot intinde pelteaua. Topio este 50 de metri inaintea mea si pozeaza. Ajungem pe varf si ne cadem in brate. 

Huayna Potosi - 6088 m - made it 2

Huayna Potosi - 6088 m - sheer happiness 1Rar mi-a fost dat sa-mbratisez pe cineva cu atata recunostinta si rar am simtit atata caldura-n imbratisarea cuiva. Ce om minunat!!! Bucuria mea este bucuria lui! Inainte de coborare-l intreb: “Antonio, a mai urcat/coborat cineva cu hernie inghinala Huayna Potosi pe schiuri?” Se uita la mine si rade: “Foarte probabil ca nu, este cumva premiera ta? N-ai spus nimic pe tot parcursul expeditie?!” Glume de copii fericiti.
Fresh snow on Nevado ChearocoCoborarea a fost intre mizerabil si oribil: ceatza si vizibilitate redusa, zapada grea si cu crusta groasa. Insa pe munte zi proasta nu-i. Il binecuvantez in gand pe Puiu pentru insistenta cu care m-a convins sa-mi iau schiurile Movement Bond. Sunt un miracol care ma lasa sa lucrez chiar si-n aceasta zapada. Cu ele-n picioare schiorul mediocru din mine controleaza perfect situatia dandu-mi senzatia ca schiez bine. Oboseala si efortul sunt tradate doar de pulsul care mi se duce la 138 de batai pe minut. Dupa 4 -5 viraje fac cate-o pauza. Coborarea seracului a fost paroxismul zilei: derapaj vertical de 20 de metri pe peretele de 50-55 de grade, razuind zapada grea rostogolindu-se-n mici avalanse si lasand in urma doar stratul de gheatza, apoi tzintirea oblica si coborare directa a singurului pod (lat de cca. 2 m) peste crevasa terminala si oprire imediata intre crevasa terminala si crevasele secundare. Mai jos pantele se-ndulcesc, atentia concentranduse doar inspre evitarea crevaselor ascunse sub stratul de zapada noua. Stam in vecinatatea urmei de urcare, intersectand-o sistematic cu serpuirile noastre. Ultimii 200 de metri sunt in sfarsit unt pe paine si urland ne dezlantuim in serpuiri stranse. Ajungem la bivuac, impachetam, coboram. La 5 seara suntem in La Paz si ne reunim cu grupul. Nimeni nu-ntreaba ce-am facut. Nici nu-i nevoie. Se vede din priviri, asa ca urmeaza alta serie de-mbratisari, dushul la casa organizatiei de voluntariat Mato Grosso, cina adevarata la El Camino Real (fiind Saptamana Mare si Bolivia foarte catolica nu se vinde vin!) si somnul, somnul….nu atat de lung cat asi fi vrut: in lipsa noastra, pentru a 2-a zi ceilalti au organizat un program de… detenta:
La Ruta della Muerte de las Yungas (Ruta Mortii) – celebra strada care coboara pe distanta de 65 km dinaltopianul bolivian, de la 4650 m in Pasul Cumbre la 1200 m in orasul Coroico. Latimea medie a drumului este de 3 m iar flancurile cad de-o parte sau se ridica vertical de alta pe sute de metri. Se conduce pe stanga  astfel incat conducatorul vehicolului care coboara sa fie pe partea externa cu haul sub el (stimulent al atentiei si condusului defensiv!). O vom face pe biciclete. BBC-ul a avut o emisiune cu aceasta sosea, prezentand-o in termeni infricosatori. Adevarul este ca de 15 ani traficul principal decurge pe o noua sosea, sigura, larga si asfaltata, La Ruta fiind deschisa doar traficului local si turismului.
Descent - middle part of ChearocoEste periculoasa-ntradevar, insa de crapat se poate crapa la fel de spectaculos si-n Valle Germanasca la 35 km de Torino. Ma mpresionat mult mai mult peisajul si schimbarea de climat, vegetatie, etnie si mod de trai. De la aerul uscat si pur la ceatza si umezeala sufocanta, de la vegetatie si ambient alpin la jungla tropicala, de la 6 – 8 grade Ceslius la 35 de grade, de la cresterea de llama si cultivarea cartofilor in Altopiano la culturi de banane, yams si trestie de zahar.
Sambata, 4 aprilie am haladuit singur prin La Paz. Orasul se intinde ca o caldare aproape inchisa cu centrul (cf Padre Topio) cu cca. 1000 m mai jos decat periferiile, El Alto. A fost o zi-nsorita, am urcat cu noua telegondola spre zona cea mai inalta si-am admirat privelistea. In spate, la nici 40 km, Huayna Potosi pe-o pare si Illimani pe alta. Orasul, un amestec de vechi si nou, de saracie si bunastare, de culori si sunete.
Langa mine cineva-si repara masina. Scosese pe pervazul ferestrei un aparat de radio din care se revarsau sunetele unui cantec sud-american plin de pasiune si durere amestecata cu bucurie. Am impartit un pachet de biscuiti cu un caine al strazii. Eram singur, vrusem sa fiu singur, acum insa intensitatea stimulilor era atat de profunda si coplesitoare incat cu mare bucurie asi fi-mpartit clipele cu cineva drag. Am coborat apoi in zona veche a orasului, am pozat, am investigat iar seara m-am intors la Peñas cu sufletul saturat de bucurie.
Dupa cina frugala ne-am pregatit pentru liturghia de la miezul noptii, a Invierii, condusa de Padre Topio.
Acelasi care cu doua zile mai devreme-mi fusese coechipier si totusi, altul. Un om de-o calitate rara!
Ultima zi, duminica 6 aprilie, am petrecut-o colindand din nou singur zona boliviana a lacului Titicaca, fotografiind serbarile de Pasti din cateva catune, mancand pastrav facut la tigaie in faina de porumb, bucurandu-ma de ziua minunata.
Seara am sarbatorit pana tarziu Expeditia Bolivia 2015 si dupa 3 ore de somn Padre Topio ne-a dus la aeroport pentru zobrul  e 29 de ore via Lima – Madrid la Torino/Milano.
Scriind aceste randuri, cu mintea si sufletul inca nu-s in Italia; iar imaginea lui Chearoco ma obsedeaza si ma va obseda pentru cine stie cat timp?! Poate gasesc amatori pentru Bolivia 2016?

Torino, 10 aprilie 2015

Michael Pupeza

Articol in La Razòn 06.04.2015 (1)-page-001

Articol despre expeditie in ziarul local La Razon 

0 Responses to “Expeditia CAI 2015 in Bolivia”


Comments are currently closed.